Amy Winehouse

Italia, pamant romanesc

Italienii sunt, in marea lor majoritate niste cretini. Presa lor, ca si a noastra, cauta senzationalul. Romanul care a ucis un cuplu de italieni, trebuie judecat dupa faptele sale. Dar de aici pana la a blama o intreaga comunitate de oameni, in mare parte cinstiti, este o prostie. Cunosc, zic eu, bine fenomenul. Parintii mei lucreaza de ani buni in strainatate. Mama in Roma, tata la Paris. Primul contact pe care la avut maica-mea cu romanii a fost unul socant. In ciuda faptului ca aveau nevoie de ea, pentru ca ai nostri sunt ieftini si stiu sa faca o gramada de lucruri, femeia la care lucra o trata de sus. Si nu avea decat sapte clase, nu ca maica-mea cu bacalaureatul luat. Avea bani si pentru ea asta era de ajuns. Sotul acelei femei era producator de televiziune si mai primea telefoane acasa, de la diversi colaboratori din afara Italiei. Intamplator , mama a raspuns intr-o zi la telefon, in preajma, nefiind niciunul dintre cei doi stapania ai casei. La celalalt capat al firului era un francez. Pentru ca stia limba, maica-mi i-a venit usor sa comunice cu omul. Mai mult, pentru ca e fire mucalita, chiar a reusit sa-l amuze pe individ. Cand s-a intors producatorul acasa, maica-mea i-a transmis ca a fost cautat de cutarescu si ca acesta i-a transmis ceva. Omul s-a uitat lung la ea si a intrebat-o cum a reusit sa vorbeasca cu ala. “In franceza”, a venit raspunsul ei. “Pai stii tu sa vorbesti franceza?”, a intrebat-o stapanul. “Pai da. Mai vorbesc si rusa si puntin englezeste”, i-a raspuns maica-mea (Italiana a reusit sa o invete intr-o luna). Ala s-a uitat lung la ea, dar om destept n-a comentat. In schimb nevasta-sa, care se afla in zona, a ars-o rau. “Daca esti asa desteapta ce cauti in Italia sa muncesti ca femeie in casa”. Asta a mea a plans o saptamana. A ranit-o rau. In cei 11 ani de cand munceste la italieni, maica-mea a schimbat mai multi patroni. Ea a ajuns la concluzia ca sunt oameni fara inima. Nu ti-ar da nimic in plus peste ce te-ai tocmit cu ei.

In cazul criminalului roman eu cred ca a spus adevarul cand a afirmat ca era hartuit sexual. Mosneagul ala libidinos a atentat la curul lui. Baiat tanar, frumusel, dar de la tara. Sunt convins ca nu stia el cu ce se mananca poponareala. Si l-a pocnit bine. Pe nevasta-sa a altoit-o poate pentru ca stia ce hram poarta barbata-su si nu a comentat nimic. Romanul e vinovat de crima. Dar italianul ala bolnav a cautat-o cu lumanarea. Cat despre ziaristii italieni, care au dat acestui fapt o conotatie de flagel national, nu pot sa spun decat ca sunt la fel de prosti ca si conationalii lor. Ei nu investigheaza nimic. Iau de bun tot ce le spune politia. Impartialitate? Aiurea. Mi-a povestit un fost coleg de breasla cam cum fac italienii presa. Aia primesc, ca si noi comunicate din partea autoritatilor. Si publica stirea fara alte interventii. La noi, ziaristii dau o suta de telefoane, pentru a afla date suplimentare. Comunicatele politiei sunt seci si nu contin prea multe informatii. Mai mult, reporterii baga teren la greu, fac munca de investigatie, vorbesc cu vecinii, cu martorii unui eveniment, pentru a creea un tablou cat mai exact asupra acestuia. Uneori, o mai dau in bara, dar in general incearca sa-si faca treaba cat mai bine. Diferenta vine din faptul ca la noi, ziaristii prezinta niste fapte (cateodata exagerate, pentru a surprinde senzationalul), aproape de adevar, iar jurnalistii italieni prezinta comunicate ale autoritatilor si le completeaza cu opinii personale, lucru pe care un profesionist nu ar trebui sa-l faca. De ce se intampla astfel de lucruri? Ca peste tot in lume, atunci cand o administratie o da in bara in fata unor probleme, se apeleaza la strategii care sunt menite sa distraga atentia alegatorilor de la adevaratele motive ale esecului. Pentru ca italienii au de multa vreme probleme cu emigratia si nu au reusit sa gasesca solutii eficiente pentru aceasta noua provocare, arunca pisica moarta in curtea imigrantilor. Si pentru ca italienii au mirosit ca romanul suporta multi scuipati, ei incearca sa restrictioneze accesul acestuia in tara lor. Dar eu spun un lucru. Daca cei aproape 2 milioane de romani care muncesc in Italia ar pleca maine de acolo, ar lasa in urma un gol pe care politicienii italieni nu au cu ce sa il umple. Familii intregi de conationali au reusit sa se integreze in societatea din Cizma, prestand munci pe care italienii nu prea le fac. Mai mult, antreprenorii au dezvoltat afaceri robuste in zona imobiliara, pentru ca nu toti ce-i veniti din Romania locuiesc in rulote. Chiriile au explodat in jurul Romei, iar romanul plateste. Mai mult ai nostri au descoperit banca si imprumuta bani pentru a-si cumpara case, in ciuda faptului ca, in prezent, Italia, ca si multe alte state europene se confrunta cu o criza in zona imobiliara. Una peste alta romanii aduc profit. Iar cand ai un produs care iti aduce profit nu-i dai cu piciorul. Numai ca politicienii italieni au inteles ca orice ar face impotriva romanilor, acestia vor ramane in orice conditii, asa ca o campanie impotriva imigratiei care mai produce si criminali nu poate sa aduca decat voturi. Daca nu ma insel Roma are un nou primar, care a castigat alegerile, in baza unei platforme electorale care infiera expansiunea estului si promitea masuri drastice impotriva imigrantilor. Ramane de vazut ce se va intampla pe viitor, ce crime oribile vor mai face ai nostri. Eu cred ca in cele din urma, urmasii dacilor isi vor lua revansa pentru cafteala usturatoare din 101-102 si vor face din Italia pamant romanesc.

Parazitii - Mesaj pentru Europa [Necenzurat]

Cypress Hill - Smoke WeeD

cypress hill - what’s your number

Metallica, intr-o taverna cu lautari

Interviul

Imi amintesc de primele zile in presa cu mare placere. O cunostinta, care stia ca vroiam sa scriu la ziar, a venit intr-o zi, pe la inceputul anului 1998, in carciuma in care lucram si mi l-a prezentat pe prietenul ei. Era sef de departament la unul dintre cele mai tari ziare de investigatii din tara. Am facut cunostinta. Mi s-a parut putin comunicativ, dar de treaba. M-a chemat a doua zi la sediul ziarului pentru un interviu. Sincer habar n-aveam cu ce se mananca meseria asta. Cititul de gazete nu-i tot una cu scrisul stirilor. Oricum, a doua zi am fost acolo. Pe holuri mai asteptau vreo zece candidati. Multi, studenti la facultatea de jurnalism. Erau plini de ei. Vorbeau intruna ca niste cunoscatori. M-am intimidat un pic. Dupa vreo jumatate de ora de asteptare, a aparut si seful de departament. Ne-a bagat intr-un birou, unde, la cateva calculatoare lucrau cativa ziaristi. Se uitau la noi cu simpatie. Asa mi s-a parut mie atunci. Am primit fiecare dintre noi cate un comunicat al guvernului si, dupa ce ni s-a spus sa citim bine ziarul la care doream sa lucram, ni s-a cerut sa scoatem din acel comunicat informatiile care pot fi stiri si sa le redactam in linia ziarului. Nu ni s-a dat un timp limita. Seful acela de departament si-a luat cana de cafea si a disparut. Am avut sentimentul de examen de admitere, cand toti candidatii isi feresc lucrarile de privirile disperate a celor care nu au invatat. Studentii la jurnalism si-au scos pixurile meticulos de prin genti si s-au apucat de scris. Eu n-aveam pix. M-am adresat politicos unei domnisoare ziariste iar aceasta, zambind, mi-a imprumutat un creion. Si dupa ce am citit comunicatul de guvern care facea referire la o gramada de chestii din care nu intelegeam mare lucru, m-am apucat de scris. Ceilalti candidati scriau de zor si umpleau paginile, eu abia daca am scris vreo trei sferturi de pagina. Din cand in cand, seful de departament, baga capul pe usa si ne intreba daca am terminat. Dupa vreo jumatate de ora am predat “lucrarile”. Seful de departament le-a citit pe toate si apoi ne-a luat pe rand ca la scoala. “Tu n-ai inteles ce rebuie sa faci”, i s-a adresat unei fatuci, studenta, iar aceasta s-a inrosit toata. “Nu te-am rugat sa-mi faci un comentariu, ci te-am rugat sa redactezi niste stiri, daca le gasesti”, i-a mai spus seful de departament. Nu le gasise, mi-am zis eu si m-am bucurat un pic. Cand a ajuns la bucata mea de hartie, seful de departament a zambit. Eu mi-am zis ca gata, s-a terminat cu carierea mea de ziarist. “Nu ma asteptam, sincer, dar dincolo de faptul ca nu stii sa scrii, ai recunoscut stirile”, si mi-a zis sa raman. Studentii de la facultatea de jurnalism s-au uitat lung la mine si cred ca nu au inteles ce se intampla. Nici eu, in prima faza. (Dupa cateva luni de zile, seful de departament mi-a zis ca daca nu ma descurcam la acel interviu, nu m-ar fi primit la ziar, in ciuda faptului ca eram prieten cu iubita lui.) Apoi, seful de departament mi-a spus ca am multe de invatat si m-a pus sa lucrez de a doua zi cu o ziarista acreditata la Primaria Capitalei. N-am discutat de bani s-au de hartii de angajare. Am inteles eu dupa cateva zile ca incepusem ucenicia, iar asta nu se platea. Doar asa, din cand in cand mai primeam cate o prima, daca scriam fara prea multe greseli. Eu eram multumit. Pentru ca lucrasem multa vreme ca barman, pusesem ceva bani deoparte. O vreme nu mi-am facut griji. Cat despre munca ce sa va zic. Era bine. Mergeam in fiecare zi la Primarie, participam la sedintele de consiliu, unde se dezbateau problemele urbei si mi se parea ca sunt important. Mai venea si primarul, dadea mana cu noi, ne mai invita la vreo cine stie ce lansare, unde ziaristii cu vechime de pe la celelalte publicatii vorbeau important cu tot felul de personalitati. Eu stateam mai retras si ma uitam la ei. Incercam sa vad cum se poarta ziaristii adevarati. Si sa stiti ca se poarta firesc. Am inteles eu ca daca esti serios, lumea incepe sa te vada si sa te respecte.  Dupa cateva luni de zile, timp in care am invatat cu se scrie o stire, care e diferenta dintre reportaj si ancheta si multe altele, am fost transferat la departamentul “Investigatii”. Aici am inceput, de fapt, sa fac presa. Am vazut intr-o perioada relativ scurta o multime de lucruri. Mi-au trecut prin mana documente importante. Am vorbit conspirativ, prin carciumi de cartier, cu directori care erau nemultumiti de felul cum se privatizau fabricile la care lucrau si-si dadeau in gat fostii colegi. Mi s-au oferit bani sa scriu frumos de cate vreo personalitate, dar n-am pus mana pe nici un plic. Nu stiam cum se face si nici nu cred ca era bine. Mai tarziu am inteles ca in presa asa merge treaba. Trebuia sa alegi. Si astazi e la fel, doar ca ceva mai pe fata. Nu trebuie sa te mai ascunzi. Ziarele primesc bani de la diversi patroni care si-au castigat banii dubios, intr-o vreme in care multi ziaristi erau consternati si scriau in ziar, de felul in care se fura tara. Oricum despre asta o sa mai scriu si in zilele urmatoare.

bucurestenii si moldovenii

 

Stau de aproape 14 ani in Bucuresti si inca nu ma simt ca facand parte din orasul asta. M-am adaptat rapid la ritmul sau alert. Am invatat din mers toate trucurile supravietuirii aici, iar pentru moment, el a devenit “acasa” pentru mine. Cu toate astea lipseste ceva. Ma simt in continuare ca un imigrant intr-o tara straina, a carei limba inca mai are ascunzisuri iar comunicarea are de suferit. Orasul in sine, in ciuda multor neajunsuri (strazi infundate, mizerie, trafic infernal, etc.), are farmecul lui. In timpul facultatii, dupa chefuri prelungite si uitare de sine, imi luam “liber” o zi-doua si-mi placea sa ma plimb prin oras. Cutreieram strazi din cartierele sale vechi si admiram arhitectura cladirior ridicate in perioada de dinainte de razboi, pierdeam vremea prin anticariate, vorbeam cu oamenii despre urbea lor. Imi imaginam cam cum ar fi fost viata in acele vremuri, viata boierilor de curte veche. Cred si acum ca atunci orasul era intradevar fermecator. Poate si pentru ca acei bucuresteni tineau la urbea lor, se identificau cu ea. Pentru ei strazile nu erau doar cai de acces, erau drumuri pe care isi purtau destinele. Drept dovada, istorii din acele vremuri s-au pastrat pana astazi. Timpul a trecut, orasul a suferit schingiuri, a fost taiat, s-au efectuat ajustari sau a fost umflat artificial. Mai mult a fost populat cu oameni care nu-si aveau locul aici. Oameni care au fost dezradacinati. In mare parte cei care au fost adusi si care s-au stabilit in final in Bucuresti, au venit cu tot cu obiceiurile si metehnele din locurile de bastina. In capitala s-au pripasit nu numai elite locale, ci si muncitori, necalificati multi, luati de la coada sapei si transformati in forta de munca pentru marile realizari soacialiste.  Achim si Nila, mancatorii de salam ai noii oranduri comuniste, pentru care orasul in sine reprezenta lumea de dincolo de granitele satului. Pentru ca acolo, la ei, dupa ani de indepartare, nu mai era loc, s-au statornicit in cartiere muncitoresti si s-au inmultit. Plozii lor au facut scoala si, unii, si-au insusit noua identitate. Altii, pentru ca invatamantul lui Ceausescu, nu producea numai olimpici, ci si nulitati care treceau clasa doar pentru ca profii nu-si permiteau esecul, au ajuns noii mitocani din autobuzele de astazi. Din aceasta cauza pot intelege de ce unii bucuresteni simt ca le-a fost furat orasul, ca nu mai au loc in el din cauza dobitocilor, a celor care isi beau rachiul la coltul blocului si scuipa in lift. Aceleasi lucruri ma irita si pe mine. Cu toate astea nu pot sa inteleg un lucru. De unde atata ura pe moldoveni. E adevarat ca fiind o zona saraca a tarii, ei au fost cei mai multi adusi sa dea cu tarnacopul si sa care roaba cu care s-a construit Metroul sau Casa Poporului. Nu cred in schimb ca sunt cei mai rai. Si nu spun asta pentru ca acolo este obarsia mea, ci pentru ca ii cunosc. Suntem oameni de treaba. Oameni de cuvant. Poate mai moi la prima vedere dar suntem, zic eu, destul de fermi. Ne plac lucrurile clare. Vorba-i vorba la noi. Bucurestenii, sau poate ca nu numai ei, au reusit un lucru unic in peisajul asta urban. Au transformat o entitate intr-o injuratura. “Esti moldovean!”. Ce poate fi mai rau pentru cineva? E mai rau decat sa fii injurat de mama. Eu stiu cine sunt, insa am obosit sa ma explic de fiecare data cand cineva vorbeste urat de ai mei. Am legat multe prietenii in Bucuresti. Unele au tinut, altele tin si multe s-au destramat. Am remarcat in acesti 14 ani de cand bat strazile acestui oras, un lucru care nu imi place la multi bucuresteni. Sunt neseriosi. Pentru ei Mitica e icon. Nu mistocareala ma deranjeaza ci superficialitatea. Mai mult, nu am sa pot intelege usurinta cu care unii dintre ei, multi, tradeaza sau lovesc pe la spate. Prieteni. Fara nici o remuscare.  Asta nu pot sa inteleg. Partea asta din “dialectul” bucurestean nu pot sa-l pricep si sa mi-l insusesc. Cu siguranta o sa mai vietuiesc mult pe aici si, poate, datorita unor prieteni care isi iubesc orasul, dincolo de ce-am vazut eu, am sa inteleg ce inseamna cu adevarat Bucurestii.

Numele tau

Pe la sfarsitul anilor ’90 m-am angajat ca reporter la un important, la vremea aceea, cotidian central. Eram tanar, nu stiam eu prea multe, dar imi imaginam ca am ajuns foarte sus. Mi se parea ca pot spune ceva. Departamentul la care am fost eu repartizat sa muncesc era cel mai tare. “Investigatiile” furnizau zilnic articolul de deschidere al ziarului. Cu toate acestea biroul nostru era cel mai mic. O masa mare, pe care se gaseau in fiecare dimineata toate ziarele din ziua aceea, apartinea sefului nostru. Noi, restul, aveam doar un singur birou pe care se afla si singurul calculator din sectie si doua scaune. Eram vreo sase reporteri. Daca era sa intram toti in incapere nu mai aveai loc de nimic. Asa ca noi, pe vremea aceea, ne beam cafeaua pe teren. Ajungeam la redactie in jurul pranzului si-i raportam sefului, tot ce-am facut in ziua aceia. Uneori era multumit si ne dadea voie sa luam loc la calculator si sa scriem un text, pe care ulterior il desfiinta. Alteori, de cele mai multe ori, ne facea incapabili, prosti, incompetenti si ne alunga din nou pe strada sa cautam altceva. Cu toate astea eram fericiti. Atunci cand un text de-al meu prindea “bun de tipar” eram in al noualea cer. Stateam pe holurile redactiei, vorbind cu alti colegi, pana seara tarziu, cand venea de la tipografie masina cu ziarele pentru editia nationala de a doua zi. Pentru ca eram mici, trebuia sa ne rugam de sofer sa ne dea si noua un ziar. Cand puneam mana pe el ma treceau toate apele. Desfaceam paginile calde si umede inca de cerneala din tipografie, cu cea mai mare sfintenie. Prin fata ochilor imi treceau numele grele ale colegilor mai mari, care semnau zilnic in ziar. Si, undeva pe la mijlocul gazetei, pe o jumatate de pagina, recunosteam titlul reportajului meu.  Citeam textul de parca nu as fi stiut despre ce era vorba in el. Incet, fraza cu fraza. Cand ajungeam la final inchideam ochii. Stiam ca la capt este semnatura mea. Era numele meu trecut in josul unui reportaj publicat la cel mai tare ziar din tara. Credeam ca am ajuns foarte sus. Stiam ca a doua zi, undeva intr-un oras din Moldova, tata, somer la vremea aceea, se trezea de dimineata, mergea la chioscul de ziare din cartier si cumpara presa. Fara sa stie, rasfoind paginile, avea sa dea si peste reportajul meu. Credeam eu la vremea aia ca asta il va face foarte mandru. Si eram tare multumit. Din pacate el nu credea in ziaristi si in tot ce scriau ei, iar ceea ce faceam eu i se parea o tradare. Mi-a spus-o abatut, cand am ajuns prima oara acasa dupa angajare. “Te-ai facut si tu mancator de cacat. Mare lucru” si si-a intors privirea de la mine. Oricum, atunci, pentru mine era o mare realizare. Astazi in presa lucreaza oameni care nu prea mai ies pe teren. Fiecare angajat la ziar are biroul lui, claculatorul lui. Internetul furnizeaza marea majoritate a informatiilor iar agentiile de stiri fac munca multor ziaristi. Stau si ma intreb, uneori, ce cred multi dintre ei cand isi vad numele publicat in ziar?